Dacă unii dintre adulţi renunţă, din inconştienţă sau constrânşi de anumite împrejurări, la copii, există alţii care îi cresc şi îi iubesc ca şi cum ar fi ai lor. Prezentăm povestea unei mame, care, în ciuda greutăţilor vieţii, reuşeşte să crească singură, pe lângă fiica naturală, încă trei copii abandonaţi de familiile lor.
Seară de ianuarie. Ora 17.30. Pornim din Slatina către familia Cioponea din Slătioara. Este ceaţă. Circulăm cu prudenţă. După ce scăpăm de aglomeraţia din oraş, mărim un pic viteza. În fine, uşor, uşor, ajungem la gospodăria familiei Cioponea pe o uliţă neasfaltată, plină de noroi şi urme de roţi proaspete, uşor croită spre stânga de la drumul principal. „Este a treia casă pe dreapta“, spune unul dintre colegi.
Am ajuns. Parcăm maşina şi suntem imediat întâmpinaţi de o doamnă, trecută de 30 de ani, de statură medie, cu părul negru, îmbrăcată modest, cu un pulover roşu şi pantaloni închişi la culoare. „Probabil că ea este mama. Îmi place“, îmi zic în minte. Facem cunoştinţă. Este Aureliana Cioponea, o mamă care creşte, pe lângă fiica naturală, încă trei copii luaţi de la Protecţia Copilului. Zăbovim un pic pe trepte, schimbând câteva replici, dar ne pofteşte imediat în casă.
Prima impresie
Ajungem într-un soi de antreu şi vrem să ne descălţăm. Ne face semn să intrăm fără a ne da jos cizmele. În capătul holului, de după o uşă, apare o altă femeie, mai în vârstă. „Este mama mea, bunica micuţilor“, spune Aureliana. Intrăm în una din camere. Curăţenie lună! Hârjoneala copiilor încetează imediat ce ne văd. Se aşază cuminţi pe pat şi îşi urmăresc nedumeriţi cu privirile mama. Bunica îl ia în braţe pe Petru, mezinul familiei, în vârstă de opt luni. Este nervos şi iritat. Plânge. „Acum îi dă primul dinţişor“, spune mândră mama. În tot acest timp, Aureliana se aşază lângă ceilalţi doi copii. Andrada are opt ani, iar Marian – patru. Copilaşii o privesc atent, iar mama îi îmbrăţişează cu multă dragoste. „Sunt mai cuminţi decât fata mea. Acum suntem doar noi acasă, fata cea mare are ore. Este la liceu, la oraş“, explică femeia.
Frânturi de viaţă
Încet, încet Aureliana începe să vorbească despre fiecare copil. „Îi cresc singură. În ’93 am făcut nunta, în ’93 am divorţat. De la două luni mi-am crescut singură fetiţa naturală, pe Cristina. Acum e mare. Are 17 ani“, mărturiseşte cu o sclipire în ochi mama. Andrada şi Marian îşi fac de lucru cu jucăriile. Joacă popice. Din când în când, băieţelul se mai necăjeşte pentru că sora lui câştigă. Mama îi linişteşte cu blândeţe şi îşi reia şirul poveştii. „…În 2003 a ajuns fata la mine“. Andrada se opreşte din joacă şi se aşază din nou lângă mamă cu o jucărie în braţe. Fetiţa şatenă, cu ochii deschişi la culoare şi părul lung, ascultă atent vorbele mamei sale. „…Am avut cerere să fiu angajată ca asistent maternal. Abia după un an m-au anunţat că este o fetiţă. Am venit la Centrul Maternal Prichindelul, unde este şi Direcţia. Atunci, fetiţa avea nouă luni şi cântărea cinci kilograme. Părinţii ei s-au despărţit şi nu au putut să o crească. Au lăsat-o la centru“, povesteşte mama.
„Mami, mă mai iubeşti dacă nu sunt fata ta?“
Aureliana se mândreşte cu Andrada. „Este cel mai cuminte copil. Este în clasa a III-a şi este cel mai bun copil din clasă. De la patru ani a învăţat să scrie şi să citească şi am dat-o mai devreme la şcoală“, spune mama. La auzul vorbelor, faţa fetiţei se înseninează. Copila se dă jos din pat şi merge la măsuţă. Caută ceva într-un colţ al camerei şi se întoarce către mine. „Uitaţi-vă! Este carnetul meu de elev“, îmi zice mândră fetiţa în timp ce îmi întinde carnetul plin cu calificativul FB.
După această pauză, mama de profesie îşi reia şirul poveştii şi ne spune ceva ce ne şochează. „Ei ştiu că nu sunt copiii mei. Noi le-am spus. Se făcuseră mari şi nu voiam să avem surprize… ca, în cazul în care ar reveni părinţii naturali şi ar dori să îi ia acasă să ştie despre ce este vorba. După ce le-am explicat, fetiţa mi-a zis: «Mami, mă mai iubeşti dacă nu sunt fata ta?», «Bineînţeles că te iubesc. Te iubeam înainte, te iubesc şi acum!», i-am răspuns. Pe toţi îi iubesc şi nu fac diferenţe“, a mai mărturisit femeia.
„Cuminte ca o fată“
Despre Marian, mama nu poate să spună decât cuvinte frumoase: „Este cuminte ca o fată!“. Pe el, Aureliana l-a luat acasă de la Centrul Maternal Adelina, când avea 11 luni. „Mama lui l-a abandonat. Nu cunosc motivele“, rezumă Aureliana. „Are multă energie şi vrea să facă treabă. Mătură prin curte, merge la grădiniţă, chiar nu vrea să stea în casă. Este un copil ascultător“, spune femeia, mângâindu-l pe Marian.
„L-am luat acasă de Ziua Copilului“
Mama copiilor se uită la Petru, mezinul familiei care roade o jucărie de plastic şi dă din mânuţe. Femeia zâmbeşte şi spune: „L-am luat acasă în 2010, pe 1 iunie, de Ziua Copilului. Avea doar două săptămâni. Mama lui, o elevă de clasa a IX-a, a fost păcălită de un băiat. Neavând o situaţie materială bună şi pentru că fata locuia cu bunica într-o cameră, undeva într-o comună din apropierea Caracalului, au decis să îl dea la centru. Întrucât ceilalţi doi copii crescuseră îmi doream din nou un copil mic. Aşa că am depus la Direcţie cerere pentru al treilea copil. Petru este cuminte. Se trezeşte o singură dată pe noapte şi s-a dezvoltat bine“, a adăugat Aureliana.
„Uiţi de toate supărările“
Pentru că îi creşte pe cei trei copilaşi, Aureliana are carte de muncă, este angajată a Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi pentru Protecţia Copilului Olt. Primeşte lunar un salariu de aproximativ 600 de lei, ceva bănuţi pentru plata utilităţilor, în jur de 450 de lei pe an. Statul le mai dă copiilor de două ori pe an sub formă de cazarmament şi bani pentru haine, rechizite, încălţăminte, produse igienico-sanitare. La cei trei copilaşi ai Aurelianei au ajuns anul trecut aproximativ 1.000 de lei pentru cazarmament. „Banii pe care îi primim pentru aceşti copii trebuie justificaţi cu facturi fiscale. Tot ce cumpărăm trebuie să justificăm la Direcţie. Nu se acceptă bonuri fiscale. Chiar şi aşa, banii nu sunt suficienţi. Copiii sunt mici, se mai îmbolnăvesc. Fetiţa, Andrada, a făcut operaţie de apendicită. Am fost cu ea în spital. Nimeni nu mi-a dat nimic. Medicamentele sau intervenţiile chirurgicale nu sunt decontate, însă mă descurc eu. Cos la maşină în timpul liber, perdele şi draperii, aşa mai fac un ban. Nu pot renunţa la ei. Cu ei în casă e veselie mare. Uiţi de toate supărările!“, şi-a sfârşit femeia povestea.
După ce am terminat de consemnat, am mai rămas puţin în casa familiei Cioponea. Copiii, despre care mama spunea că sunt „lipicioşi de fel“, se împrieteniseră deja cu noi. Se jucau nestingheriţi. Gazda a vrut apoi să ne prezinte casa: bucătăria şi camerele copiilor, pentru că „fiecare are camera lui“. La final, au ieşit cu toţii la poartă după noi să ne petreacă. „Satisfacţia cea mai mare este că sunt cuminţi şi mă ascultă. Mă iubesc şi îi iubesc. Nu aş vrea să plece vreodată de la mine. Vreau să le fac un rost în viaţă“, a mai spus femeia în timp ce ne luam rămas-bun.
